Rezumatul repede la fragmentul, dau coroana!


„Aşa petrecu viaţa Hagiul până la bătrâneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite,
nebăgând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni;
tresărind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind
nopţile în odaie cu o lumânare de seu în mână, ca o stafie uscată […]. Până la optzeci de ani
nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar. I-au căzut toţi de
bătrâneţe, pierzându-i pe unii în coajă, pe alţii în miez de pâne.
Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile
Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase […]. Zăpada se ridică până la genunchi. În
toată mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Şi ce scumpe trebuie să fie lemnele, își zise în
gând. Aşa e, o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mişcă. Se învârteşte. Toată noaptea
visează că se prigoreşte la un foc mare. A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia
putu să zică: „Leano, foc, că mor”, şi îi întinse un bănuţ de aur, închizând ochii. Îi fu ruşine ca
să nu-l vadă acel ochi de aur cu câtă uşurinţă îl aruncă în mânile nemiloase ale lumii. Oftă
dureros.
Focul pâlpâie în vatră […]. Bătrânul a ieşit din pătură şi îi e cald, ţi îl ia cu fiori.
Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viaţa lui.
- Ce pui atâta lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şi tot mi-e frig…Mi-e foame…O să
dai foc casei!...Ah, pânea nu mă mai satură…picioarele nu mă mai ţin! […].
După trei zile de friguri, Hagiul se sculă din pat, uscat şi galben, cu ochii duşi în fundul
capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încet dacă n-ar vrea ceva.
- Aş vrea – răspunse trist Hagiul – aş vrea o ciorbă de găină…cu niţică lămâie…lămâia e
scumpă…Şi vezi, găina să nu fie prea mare…mică şi grea.
Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă
caldă […].Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău:
- Ce poftă de copil!...
Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbind cu
lingura […]. Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă:
- Stinge focul…să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!...Vreau banii pe jumătate, dacă nu pe toţi!
Şi începu să plângă cu hohote.
(Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu Delavrancea)