Cred că dacă iubita noastră copilărie nu ar mai fi, nici bucurie, nici credință în Dumnezeu n-ar mai exista. Pentru mine, copilăria ar putea fi asemănată cu o Cetate. Cred că un nume potrivit ar fi Cetatea Copilăriei. Aici totul este ca un paradis al fericirii, al bucuriei, al credinței și al bunătății. Acolo își au loc: Seninătatea, Nădejdea, Discernământul și Bunătatea.
În Cetatea Copilăriei nu există ceartă, supărare, observații și obrăznicie. Aici copiii nu devin niciodată adulți (s-ar supăra tare mult dacă ar afla că vor deveni oameni mari). Copilăria de acolo este eternă și lipsită de orice griji. Pe scurt, este un rai al celor mici, iar acolo toți se simt în el ca în al nouălea cer.
Să știi și tu că am ajuns pe meleagurile Cetății Copilăriei și mi-am făcut mulți prieteni. Aceștia mi-au zis că în fiecare zi se joacă și citesc. I-am întrebat dacă există telefoane, deoarece acestea sunt monștrii copilăriei. Acaparează mințile copiilor, le distrug atenția și le transformă imaginația în prizonierii propriei lor dorințe. Copiii au spus că, în această cetate, nu există telefoane. Mi-am dat seama că acolo copiii se respectă, se joacă frumos între ei, își împrumută cărțile și se îngrijesc unii de alții când se mai îmbolnăvesc. Antidotul constă în dragostea față de Domnul nostru Iisus Hristos, iar după aceea ei se vindecă, de parcă ar fi ca la început, ca și cum nu ar fi pățit nimic.
I-am întrebat care le este conducătorul, cel care îi învață să se poarte așa de politicos. Aceștia au zis că datorită Bunei Creșteri lucrurile din cetate decurg așa de bine.
Ei mi-au mărturisit că Cetatea Copilăriei nu poate fi văzută decât de cei mici.
