NĂLUCA
(fragment)
de citit de Cezar Petrescu
tinand cartea în mână şi de scris povertir
Când pădurarul a adus-o din codru, era un pui mic şi fricos. Cu ochii mari și
umezi, se uita rugându-se la toţi, gata să fugă.
Dar cu vremea se îmblânzi. Înţelese că nimeni nu-i voia răul. Începea să vină
singură la donița cu lapte. Ziua stătea ascunsă în tufişurile de zmeură din livadă.
Seara răspundea la chemarea noastră, când îi întindeam câte o bucată de zahăr.
Fiindcă fugea atât de sprinten, tata a botezat-o: „Năluca”. Iar Năluca îşi
cunoştea numele. [...]
Într-o seară, când cineva a uitat poarta deschisă, Năluca a fugit. A doua zi,
culcusul era gol.
În zadar am căutat-o toți în grădină. În zadar am nădăjduit că poate se întoarce
la donița cu lapte. Năluca plecase pentru totdeauna. Livada a rămas tăcută. Nu
mai răsuna de fuga noastră, când ne jucam de-a ascunsul cu puiul de căprioară.
[...]
Aseară, mă întorceam cu tata de la Prisaca Mărgineanului, prin pădure. [...]
Deodată, în calea noastră, pe cărare, a apărut o căprioară. Am tresărit şi noi.
A tresărit şi ea. Era o arătare atât de neaşteptată!
Tata a şoptit:
E Năluca!
-
Era, într-adevăr, Năluca. Fără să-mi dau seama am întins pumnul strâns, aşa
cum o ademeneam altădată cu bucata de zahăr ascunsă. Căprioara şovăi o clipă.
Se apropie, cu sfială. Poate îşi amintea şi ea. Mai erau câțiva paşi. [...] Câțiva
paşi încă. Doi. Unul...
și deodată Năluca nu se mai uită în ochii mei. Privi îndărăt, în codru. Se
răsuci scurt, pe picioarele subțiri, şi zvâcni în goană, spre adâncul codrului. Povestire pe scurt va rog​