dau coroana urgent va rog dun suflet




textul b. Cand ajunse viteazul nostru la palat imparatul cu voie buna sedea la masa, iara cioropina sta in capul mesei pe sapte perne.
Cum ajunse la imparat ii zise voinicul:
- Preainaltate imparate, am auzit ca oarecine s-ar fi laudat catre maria-ta ca el ar fi ucis pe balaur.
Nu e adevarat maria-ta, eu sunt acela care l-am omorat.
- Minti, mojicule, striga tiganul ingamfat si poruncea slujitorilor sa-l dea afara.
imparatul, care nu prea credea sa fi facut tiganul asta voinicie, zise:
- Cu ce poti dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, raspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciti numai ca mai intai sa se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveala, au si limbile lor.
- Sa caute, sa caute, zise bahnita.
El insa o cam bagase pe manica, dara se prefacea ca nu-i pasa.
Atunci cautara si la nici unul din capete nu gasira limba, iara mesenii inmarmurira, caci nu stiau ce va sa zica asta.
tiganul, care o sfeclise de tot si care se caia de ce n-a cautat capetele in gura, mai nainte de a le aduce la imparatul, striga:
- Dati-l afara ca e un smintit si nu stie ce vorbeste.
imparatul insa zise:
- Tu, voinicule, va sa zica ne dai sa intelegem ca acela a omorat pe balaur care va arata
- Cine amageste, raspunse voinicul linistit sa-si ia pedeapsa.
El incepu apoi a scoate limbile din san si a le arata la toata adunarea







textul a. A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert.

        Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot.
        În cele din urmă, dacă văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărârea sa.
        Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se odihnească; şi ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă dacă va dormi când ar trebui să fie deştept.

        Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul.
        Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pândă.

        Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc.

        Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete.
        Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi.

        Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot.
        Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese.
​