Clipă de toamnă
Era o zi de toamnă, pe sus norii lunecau în valuri subțiri.
Mă așteptam să înceapă ploaia. Câteva vrăbiuțe zburau grăbite,
adăpostindu-se pe ramurile copacilor bătrâni, ce încă mai purtau,
cu sfială, câteva frunze. Mergeam greoi, după o zi de școală
apăsătoare, o zi care părea că nu se mai sfârșește. Aproape de casă,
m-am oprit sub un castan și am cules de jos câteva castane lucioase.
Erau prețiose daruri ale toamnei !
Am plecat târșiindu-mi încet picioarele printre frunzele galben - portocalii,
pe alocuri roșietice. Priveam multele castane, căzute printre frunze, și le ocoleam cu fereală.
Deodată am zărit ceva strălucind, m-am aplecat și am ridicat,cu uimire,
un inel. Era un inel argintiu, cu sclipiri diafane, pierdute alene
în lumina săracă , strecurată de nori.
Am așezat repede cele trei castane din mâna stăngă în buzunarul
lateral al ghiozdanului, apoi, cu ușoară tresărire, mi-am purtat degetul
inelar până aproape de inelul argintiu.
O mișcare simplă l-a fixat pe deget, și parcă era de-acolo, așa de
bine se potrivea...!
Mergeam și mai încet, privindu-l, gândindu-mă că sigur mi- fost trimis
de un înger.
O voce mă trezi la realitate: "Capul sus, fato ! "
Era coana Frusina, florăreasa, prietena de cafea a bunicii din partea mamei.
Așeza florile pe tarabă, după reguli stricte, de ea știute. Apoi, adăugă:
"Să mergi mereu cu fruntea sus, draga mea, pentru că tinerețea este și va fi, pentru vecie, o promisiune de fericire ! "
I-am zâmbit, aș fi vrut să-i arăt inelul, dar am renunțat, pentru că era secretul meu, era darul pământului acoperit de frunze uscate, era o minune...
Și nu l-aș fi găsit niciodată, dac-aș fi mers întotdeauna cu fruntea sus.
