Liniștea nopții
Era spre miezul nopții, la sfârșit de iulie.
Toropeala zilei se mai frânse, printre firișoarele de aer proaspăt,
răcorors, ce zburdau acum lin...., ademenind în dans prudent
tulpinile grațiose ale reginei-nopții.
Greierii, mii de greieri, scăldau măruntele raze ale Lunii în tandre, monotone arpegii nocturne.
Cerul era senin-sticlă..., cum uneori șoptea bunica mea,
cu prefăcută aducere aminte.
Puține ferestre mai erau luminate, semn că visele coborâră -potop,
din neant adânc, peste pleoapele ostenite ale celor mai mulți
dintre pământeni.
Un foșnet diafan se strecură prin ferestra mea deschisă, un foșnet venit
de departe...
Iar eu abia știam, atunci, și-ntotdeauna, că trecuse un înger păzitor,
prins în dantele lungi, subțiri, cum subțiri erau clipele picurate,
din timpul indiferent și calm.
