CINE IMI POATE IDENTIFICA SI MIE TOATE VERBELE DIN FRAGMENTUL DE MAI JOS. VA ROG AJUTOR, URGENT !!!! DACE SE POATE SA LE SI ANALIZATI

Narcis observase firește ce superbă pasăre cu pene de aur venise, în zbor, să i se așeze pe umăr. El, cel însingurat în distincția lui, recunoscuse în Gură‑de‑Aur un frate al său, deși în toate privințele părea să‑i fie contrariul. Pe cât se înfățișa Narcis de întunecat și uscățiv, pe atât era Gură‑de‑Aur de luminos și înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor și un analist, pe atât părea Gură‑de‑Aur să fie un visător și un suflet copilăros. Dar un fel de destin comun se arcuia deasupra contrastelor; amândoi erau oameni nobili, amândoi erau însemnați prin daruri și semne vizibile care‑i distingeau de ceilalți și amândoi fuseseră învestiți de soartă cu o vocație deosebită. [...]
Însă din zorii cei dintâi ai acestei prietenii, [Gură‑de‑Aur] dădu peste opreliști ciudate, peste neașteptate, misterioase răceli, peste exigențe ce‑l înspăimântau. [...] Cât de aspru și singur, cât de limpede și de riguros era acest Narcis! Se părea că lui îi era deopotrivă necunoscută și nedorită hoinăreala comună și plină de gratitudine prin țara prieteniei. Părea a nu cunoaște și nici a îngădui drumurile fără de țintă, rătăcirile visătoare. Ce‑i drept, când Gură‑de‑Aur păruse bolnav, se arătase îngrijorat, ce‑i drept, îi stătea credincios alături, îl ajuta și‑l sfătuia, în tot ce avea legătură cu școala și cu învățătura, îi deslușea pasajele grele din cărți, îi deschidea orizonturi pe tărâmul gramaticii, logicii, teologiei; dar niciodată nu părea a fi cu totul mulțumit de prietenul său și de acord cu el, ba chiar destul de des părea a zâmbi pe seama lui și a nu‑l lua în serios. [...] Iar în chemarea lui Gură‑de‑Aur către asceză, Narcis nu credea. [...] Sarcina sa îi apărea limpede [...]: a‑i reda adevărata, propria lui fire. Va fi o misiune grea, iar lucrul cel mai greu va fi că împli­nin­d‑o, ar putea să‑și piardă prietenul.“